suivil

Tînărul Max se hotărăşte să se sinucidă şi angajează o companie de publicitate care să-i „vîndă” „produsul” unei audienţe cît mai largi. Vrea cu adevărat Max să se sinucidă ? Mai poate să se sustragă vîrtejului creat de „scurtătura” spre celebritate ?
Să ne amintim şi semnificaţia titlului. Herostratus era un tînăr care, în anul 356 î.Hr., a dat foc templului zeiţei Artemis din Ephes (una din cele şapte minuni ale lumii antice) în încercarea de a deveni astfel celebru. Judecătorii au decis în consecinţă ca numele său să nu mai fie menţionat nicăieri. Totuşi Theopompus scrie despre întîmplare în lucrarea sa Hellenica aducîndu-i astfel celebritatea. Legenda spune ca în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare. Acesta a ars mii de temple, a schilodit zeci de mii de oameni, a omorît zeci de mii de oameni şi totuşi nimeni n-a propus ştergerea numelui său din istorie… Toate acestea sînt legate de povestea filmului.
Într-un interviu regizorul îşi exprima opinia că în general criticii greşesc începîndu-şi articolele cu povestea filmului şi scăpînd din vedere tocmai esenţa. Ups… 🙂
Deşi aparent liniar, urmîndu-şi firul poveştii de la un capăt la altul, filmul este o construcţie meticuloasă, un mozaic de imagini şi sunete legate între ele ca o reţea. Toată această structură creează o implicare emoţională puternică deşi oarecum neaşteptată.
Unele imagini mi-au adus aminte de Antonioni (ce laudă mai mare poate exista pentru o imagine ?).
Pînă la urmă este un film despre ego. Egocentrismul are nevoie de faimă, iar faima se obţine cel mai usor prin distrugere. (Apropo de distrugere, memorabilă scena hiper-violentă în care eroul îşi distruge apartamentul.)
Un film extraordinar (literalmente) care aş zice că îşi creează o categorie proprie în istoria filmului.

Recomandarea mea: merită văzut. (8/10)

Farson: „That’s it, yes, fame. You know what fame is ? The adulation of people you despise. And it can be manufactured. I’ve manufactured it !”

***
Herostratus (1967)
cu: Michael Gothard, Gabriella Licudi, Peter Stephens, Mona Chin, Antony Paul, Helen Mirren
scenariul: Don Levy
regia: Don Levy

DVD: BFI (British Film Institute)
Bonus:
Trei scurt-metraje realizate de Don Levy
– Ten Thousand Talents (1960, 24 minute)
– Time Is (1964, 28 minute)
– Five Films (1967, 8 minute)
Un interviu audio cu Don Levy (1973, 38 minute)

La o mînăstire din nordul Rusiei ajunge să vieţuiască Anatoli. În timp ce unii cred că are puterea de a vindeca, exorciza demoni şi prezice viitorul, el se găseşte în plină criză spirituală, apăsat de un păcat greu din trecut.
Să auzi eroul principal rostind pe parcursul filmului principalele rugăciuni ortodoxe, psalmul 50, citate din Scripturi, poate părea ciudat spectatorului căruia comunismul a reuşit să-i extirpe partea cea mai importantă din suflet – credinţa. Cred că de aici au pornit şi criticile „oamenilor de bine”, citeam undeva că filmul ar fi doar o predică ortodoxă. Nu este deloc şi părerea mea.
Beneficiind de o imagine absolut remarcabilă, filmul îşi păstrează un echilibru impecabil de la un capăt la altul. Fiecare scenă, deşi construită minuţios atît din punct de vedere al scenariului cît şi al regiei (sînt sigur că revăzînd filmul descoperi de fiecare dată detalii noi, trecute pînă atunci cu vederea), se aşează cuminte la locul ei în construcţia finală, foarte aproape de perfecţiune.
Putem spune că filmul arată trei căi pentru a ajunge la mîntuire: Anatoli, Filaret şi Iov. Sau putem spune că filmul ilustrează relaţia omului obişnuit cu minunea Dumnezeiască: vii de foarte departe să obţii o minune sau un răspuns la o întrebare care te frămîntă de o viaţă şi, cînd chiar le obţii, nu-ţi poţi îndeplini mica ta datorie din motive care de care mai stupide (trebuie să fiu la serviciu, nu mă îndur să vînd porcul). De fapt pînă la urmă cred că fiecare va rămîne cu învăţăminte diferite, ceea ce aş zice că este o caracteristică a unei opere de artă.
Memorabilă scena exorcizării, sigur cea mai bună scenă de exorcizare din filmele văzute de mine pînă acum (nici nu vreau să mă gîndesc cum ar arăta într-un „remake” făcut la Hollywood – cei de la Industrial Light & Magic ştiu de ce 🙂 ).
Îmi vine în minte Andrei Rubliov al lui Tarkovski. Ce le leagă? Sigur puternica ancorare în filonul ortodoxiei. Inevitabil mă întreb: care a fost ultimul film românesc puternic ancorat în ortodoxie ? Nu-mi aduc aminte. Sîntem noi singurul popor unde comunismul şi-a desăvîrşit lucrarea ? Sper din tot sufletul că nu.

Recomandarea mea: merită văzut. (8.5/10)

Father Iov: „How should I live ?”
Father Anatoli: „We are all sinners. Live the way you can. Just try not to sin too much.”
(conform subtitrării în engleză)

***
Ostrov (Insula) (2006)
cu: Piotr Mamonov, Viktor Sukhorukov, Dmitri Diuzhev
scenariul: Dmitri Sobolev
imagine: Andrei Zhegalov
regia: Pavel Lungin

2007 – Nika (premiile Academiei ruse de arte şi ştiinţe cinematografice)
– Best Film – Pavel Lungin
– Best Director – Pavel Lungin
– Best Actor – Piotr Mamonov
– Best Actor in a Supporting Role – Viktor Sukhorukov
– Best Cinematography – Andrei Zhegalov
– Best Sound – Stéphane Albinet, Vladimir Litrovnik, Stepan Bogdanov

DVD: Artificial Eye
Bonus: nimic 🙁